Vegetația, fauna și solurile Europei — zonalitate, rezumat pentru BAC

Ce înseamnă zonalitatea

Vegetația, fauna și solurile depind în primul rând de climă: de temperatură și de cantitatea de precipitații. Deoarece clima se schimbă treptat de la nord la sud (în funcție de latitudine) și de la vest la est (în funcție de distanța față de ocean), și învelișul vegetal se dispune în fâșii succesive, numite zone biogeografice. Acesta este principiul zonalității latitudinale.

În munți apare un al doilea principiu, etajarea altitudinală: odată cu creșterea altitudinii, temperatura scade, iar vegetația se schimbă în etaje, asemănător cu trecerea de la sud la nord.

În Europa, multe zone naturale au fost puternic transformate de om: pădurile de foioase au fost defrișate pentru agricultură, iar stepele au devenit terenuri arabile. De aceea, la BAC vorbim adesea despre vegetația naturală (potențială), nu neapărat despre cea care se vede azi.

Zonele reci și taiga din nordul Europei

Tundra și deșertul arctic

Pe insulele arctice (Svalbard, Novaia Zemlia) și în nordul extrem al continentului, vegetația lipsește aproape complet sau se reduce la mușchi și licheni, pe un sol înghețat. Mai la sud, pe țărmul Oceanului Arctic (nordul Rusiei, Peninsula Kola, nordul Norvegiei), se află tundra: mușchi, licheni, arbuști pitici (mesteacăn pitic, salcie pitică). Solul îngheață în adâncime tot anul (permafrost), iar vara se dezgheață doar la suprafață, rezultând soluri mlăștinoase. Fauna tipică: renul, vulpea polară, lemingul, bufnița albă.

Silvotundra

Este o fâșie de tranziție, în care apar primii arbori, izolați, printre zonele de tundră.

Taiga — pădurea de conifere

Taiga ocupă o fâșie largă în Suedia, Finlanda și nordul Rusiei europene. Este formată din pădurea de conifere (molid, pin, brad, zadă), cu mesteacăn în zonele de tranziție. Iernile lungi și reci și verile scurte favorizează coniferele, care rezistă la ger. Solurile tipice sunt podzolurile, sărace în humus și acide, puțin fertile. Fauna: urs brun, elan, lup, râs, jder, veveriță, cocoș de munte. Taiga are o mare importanță economică, prin exploatarea lemnului și industria hârtiei, mai ales în Finlanda și Suedia.

Pădurile de foioase și amestec

În Europa de Vest și Centrală, unde clima este temperată, cu precipitații suficiente, vegetația naturală este pădurea de foioase: fag, stejar, carpen, frasin, tei, iar spre nord păduri de amestec (foioase și conifere). Solurile specifice sunt cele brune (cambisoluri și luvisoluri), de fertilitate medie, care pot fi cultivate bine după defrișare. Fauna: cerb, căprior, mistreț, vulpe, bursuc. În pădurea Białowieża, la granița dintre Polonia și Belarus, trăiește zimbrul, cel mai mare mamifer sălbatic al Europei, salvat de la dispariție prin protecție.

Silvostepa și stepa

Spre sud-est, în Ucraina, sudul Rusiei europene și în Câmpia Română, precipitațiile scad și pădurea face loc mai întâi silvostepei (pâlcuri de pădure, mai ales stejar, între pajiști), apoi stepei, cu ierburi (colilie, păiuș). Sub stepă s-au format cernoziomurile, cele mai fertile soluri ale Europei, bogate în humus. Din acest motiv, stepa a fost aproape complet transformată în terenuri agricole, iar Ucraina este un mare producător de cereale. Fauna specifică cuprinde rozătoare (popândăul, hârciogul) și păsări de stepă, precum dropia.

În nordul Mării Caspice, unde clima este foarte uscată, apar semideșertul și soluri sărăturate, cu vegetație rară, adaptată secetei.

Vegetația mediteraneeană

În sudul Europei, verile secetoase au selectat plante cu frunze tari, mici, persistente (veșnic verzi), care pierd puțină apă. Pădurea mediteraneeană originală, cu stejar veșnic verde, stejar de plută și pin, a fost în mare parte distrusă de-a lungul istoriei și a fost înlocuită de tufișuri numite maquis (macchia) și, pe solurile sărace, de garriga. Specifice sunt și plantele cultivate: măslinul, vița-de-vie, citricele. Solurile tipice sunt solurile roșii (terra rossa), formate pe calcare. Fauna include multe reptile, păsări migratoare și, în munți, capra sălbatică.

Etajarea vegetației în munți

În Alpi, Carpați sau Pirinei, de la poale spre vârf, se succed: pădurile de foioase, pădurile de amestec, pădurile de conifere, apoi etajul subalpin (jneapăn, ienupăr) și etajul alpin (pajiști alpine), iar pe cele mai înalte vârfuri ale Alpilor apar zăpezi permanente și ghețari. Fauna montană: capra neagră, marmota, capricornul alpin (ibex), vulturul.

Cum apare la BAC

Cerințele obișnuite sunt de tipul „precizați tipul de vegetație naturală specific regiunii marcate cu litera…", „numiți un tip de sol din zona…" sau „explicați prezența pădurilor de conifere în nordul Europei". Răspunsul bun leagă întotdeauna vegetația de climă (temperatură și precipitații). Greșeli de evitat: să confunzi tundra cu taiga, să asociezi cernoziomurile cu pădurile de conifere (ele sunt specifice stepei) sau să plasezi vegetația mediteraneeană în vestul Franței, unde clima este oceanică.